La telefon, fiul meu striga că sunt o rușine și că-l umilesc, pentru că nu voiam să-i dau cheile. N-am spus decât patru cuvinte…

— Dă-ne cheile, mamă. Ce, o să le porți la gât până mori?

Era luni dimineață, la 6 fără un sfert. Aveam mâinile umede de la spălatul ugerelor și telefonul îmi aluneca pe obraz. În grajd mirosea a fân proaspăt și a animal cald, cum miroase de 30 de ani, de când m-am trezit în fiecare dimineață la 5 și n-am lipsit nici când am avut 39 de grade.

Am pus găleata jos.

— Ce chei, Cosmine?

— Toate. De la casă, de la grajd, de la fânar. Daniela zice că nu putem