Clara simțea că i se rupe lumea în două.
— Ce tăcere? a șoptit, abia auzită.
Matei nu s-a grăbit să răspundă. S-a așezat pe scaun, ca un om care a dus prea mult timp o povară și nu mai poate să o țină în picioare.
Focul trosnea în sobă. Afară, vântul lovea pereții cabanei.
Înăuntru, liniștea devenise grea.
— Mama ta n-a murit cum ți s-a spus, zise el în cele din urmă.
Clara a simțit cum i se strânge stomacul.
— A murit… de boală.
Matei a dat încet din cap.