Soacra mea a venit în București și ne-a spus la cafea: „Dacă erați oameni cu capul pe umeri, până acum apartamentul era pus la vânzare.” Voia să ne mutăm cu cei doi copii lângă ea, deși fiica ei locuia la două străzi distanță. Am refuzat, iar soțul meu n-a spus aproape nimic. Câteva săptămâni mai târziu, am văzut pe telefonul lui un anunț cu o casă din orașul mamei lui — iar sub fotografie scria „Salvat”.

Partea a 2-a – Continuarea poveștii 

Mihai s-a uitat la telefon, apoi la mine.

— Nu caut case.

— Atunci de ce ai salvat-o?

— M-am uitat. Atât.

— Mihai, acum două săptămâni nici nu voiai să auzi de mutare.

A oftat și și-a trecut mâna peste față.

— Pentru că mama mă sună în fiecare zi. Îmi trimite anunțuri, îmi spune cât costă casele, cât am lua pe apartamentul nostru… La un moment dat am vrut să văd dacă măcar are sens ce spune.

— Și are?

A ezitat.

Secunda aceea a fost suficientă.

— Doamne…