Am rămas acolo mult timp.
Sau poate doar câteva minute.
La vârsta mea, timpul nu mai curgea la fel.
Țineam în mână cei șase sute de lei și priveam drumul gol.
Nimeni nu se întorcea.
Nimeni nu venea.
În cele din urmă, o umbră s-a apropiat.
Era un băiat de vreo paisprezece ani care împingea o bicicletă ruginită.
— Bunicule, sunteți bine?
Am încercat să răspund.
Dar vocea mi s-a frânt.
Băiatul s-a uitat în jur și a înțeles imediat.
— V-au lăsat aici, nu?
Am coborât privirea.
El și-a scos telefonul.