Nu era doar o asemănare.
Era ea.
Aceiași ochi mari, căprui. Aceeași mică aluniță de lângă buza de sus. Până și felul în care își ținea umerii, ușor strânși, ca atunci când era copil și se simțea stingheră.
Mi s-au înmuiat picioarele și m-am prins de tocul ușii.
„Nu… nu se poate…”, am murmurat.
Femeia — Andreea — s-a oprit la câțiva pași de mine. Avea lacrimi în ochi.
„Mamă…”, a spus încet.
Vocea.
Era vocea ei.
Am simțit cum îmi bubuie inima în piept, de parcă voia să iasă afară. În