clipa următoare, m-am apropiat fără să mai gândesc și i-am atins fața cu mâinile tremurânde.
Era caldă.
Vie.
Nu un vis. Nu o nălucă.
„Tu… tu ai murit… eu te-am ținut în brațe…”, am spus, aproape fără glas.
Doctorul s-a apropiat încet.
„Doamnă, vă rog să vă așezați. Știu că este mult de dus”, a spus el calm.
Ne-am așezat amândouă pe marginea patului. Eu nu puteam să-mi dezlipesc ochii de la ea. Îmi era frică să clipesc, ca să nu dispară.
„Nu am murit, mamă…”, a spus Andreea, cu