Alexandru a coborât spre ea, de parcă abia se mai ținea pe picioare.
Toți se uitau acum la femeia pe care cu câteva clipe înainte voiau să o alunge ca pe un gunoi.
Bătrâna l-a privit mai atent.
— Ne cunoaștem, tinere?
Ochii lui Alexandru s-au umplut de lacrimi.
— Nu… nu se poate să fiți dumneavoastră…
Elena a râs stânjenită.
— Alexandru, ce ai? E doar o femeie care adună gunoaie.
El s-a întors spre ea cu o privire atât de dură încât a tăcut imediat.
Apoi a privit din nou bătrâna.
— Mai spuneți ceva… orice.
Femeia a clipit, nedumerită.
— Am cerut doar un pahar cu apă.
A fost suficient.
Alexandru a făcut un pas înapoi, ca și cum vorbele i-au deschis o rană veche.
— Vocea asta… Doamne…
Bătrâna a strâns mânerul căruciorului.
— Iertați-mă, domnule. Dacă v-am deranjat, plec.
S-a întors ușor, dar el a ridicat mâna disperat.
— Nu.
S-a lăsat o liniște grea.
Apoi el a privit cruciulița de la mâna ei.
— Ați fost… la inundația de pe râul Olt? — a întrebat cu vocea tremurândă — Acum douăzeci și șapte de ani?
Bătrâna a încremenit.
Degetele i s-au strâns pe cărucior.
Și chiar când Elena voia să spună că totul e absurd, femeia a șoptit…
— Da… am fost.
Vocea i-a ieșit încet, ca o amintire scoasă din adâncul sufletului.
În curte s-a făcut liniște totală. Nici vântul nu mai mișca frunzele.
Alexandru și-a dus mâna la gură, ca și cum încerca să-și oprească tremuratul.
— Atunci… dumneavoastră m-ați scos din apă…
Bătrâna l-a privit lung.
Ochii ei obosiți s-au îngustat ușor, căutând prin trecut.
— Era un băiat… dus de ape… — a murmurat — L-am tras de mână… dar credeam că n-a scăpat…
Alexandru a căzut în genunchi.
În fața tuturor.
Elena a făcut un pas înapoi, albă la față.
— Eu eram… — a spus el printre lacrimi — Eu eram băiatul ăla.
Un murmur a trecut prin curte.
Șoferul a lăsat buretele din mână. Maria a rămas cu gura căscată.
Bătrâna a clipit de câteva ori.
— Nu… nu se poate…
— Ba da… — a spus el — M-ați scos din apă… m-ați ținut deasupra valurilor… și apoi ați dispărut…
A înghițit în sec.
— V-am căutat ani întregi.
Bătrâna a lăsat încet mâna de pe cărucior.
— Eu… nu voiam nimic… doar să trăiți…
Ochii i s-au umplut de lacrimi.
— Am pierdut atunci tot… casa, bărbatul… tot…
Alexandru s-a ridicat și s-a apropiat de ea.
— Iar eu am câștigat tot… pentru că dumneavoastră nu m-ați lăsat să mor.
A făcut un semn spre casă.
— Tot ce vedeți aici… există datorită dumneavoastră.
Bătrâna a dat din cap.
— Nu… eu doar am făcut ce trebuie.
