— Adrian!
Bărbatul se întoarse.
Femeia veni direct spre el și îl îmbrățișă.
Eu am încremenit.
Mihai îmi strângea mâna atât de tare încât îi simțeam unghiile în piele.
— Mamă… șopti el.
— Știu.
Femeia avea aproximativ patruzeci de ani. Îl sărută pe obraz și îi luă una dintre genți.
— Credeam că ai pierdut zborul, Adrian.
Atunci bărbatul ridică privirea.
Și mă văzu.
Totul se opri.
Nu a fost expresia unui străin care se întreba de ce îl privește o femeie.
A fost frică.
Pură.
Instantanee.
Mihai își desprinse mâna din a mea.
— Tată!
Bărbatul închise ochii.
Doar o secundă.
Dar a fost suficient.
Am simțit că mi se taie picioarele.
— Gabriel?
Femeia de lângă el se uită confuză.
— Cine este Gabriel?
El nu răspunse.
Mihai făcu un pas înainte.
— Tată, eu sunt.
Atunci Gabriel se uită la fiul nostru.
Chipul i se schimbă complet.
— Mihai…
Am simțit cum tot aerul îmi părăsește plămânii.
Femeia scăpă mânerul genții.
— Adrian… cine sunt oamenii aceștia?
M-am apropiat.
— Sunt soția lui.
— Ce?
— Iar acesta este fiul lui.
Gabriel își trecu mâna peste față.
— Nu aici.
Am râs fără urmă de veselie.
— Ai avut aproape trei ani să alegi locul.
Ne-am așezat într-o zonă mai retrasă a aeroportului.
Femeia se numea Elena.
Era din Malaga.
Și ceea ce am descoperit în următoarele douăzeci de minute a distrus ultima speranță că exista o explicație simplă.
Elena îl cunoștea drept Adrian Mureșan.
De aproape doi ani.
Nu erau căsătoriți.
Dar locuiau împreună.
— Mi-ai spus că familia ta a murit, șopti ea.
Gabriel nu o putea privi.
Eu simțeam că tremur.
— Spune-mi ce s-a întâmplat acum trei ani.
— Nu pot explica aici.
— Ba da.
— Lucrurile sunt complicate.
— Barca ta a fost găsită goală. Poliția te-a căutat. Eu am identificat lucrurile rămase în ea. Fiul tău a așteptat trei ani să intri pe ușă. Nu-mi spune că este „complicat”.
Mihai stătea lângă mine, complet tăcut.
Gabriel îl privi.
— Îmi pare rău.
Fiul meu puse o întrebare care mă sfâșie.
— Ai știut că sunt în viață?
Gabriel își coborî capul.
— Da.
Mihai începu să plângă.
Nu zgomotos.
Doar îi curgeau lacrimile.
— Atunci de ce n-ai venit?
Gabriel nu avu răspuns.
Adevărul a ieșit în bucăți.
Cu câteva luni înainte să dispară, Gabriel acumulase datorii uriașe într-o afacere despre care eu nu știam nimic.
Folosise bani împrumutați.
Garantase personal anumite sume.
Și începuse să ascundă pierderile.
— Cât? am întrebat.
— Aproape 900.000 de lei.
Am rămas fără cuvinte.
În dimineața partidei de pescuit, nu plecase cu intenția clară de a dispărea.
Cel puțin asta susținea.
Dar furtuna îi oferise ocazia.
Ajunsese la mal cu ajutorul unei alte ambarcațiuni după ce barca lui fusese avariată.
În loc să sune acasă, intrase în panică.
Știa că, odată întors, creditorii, datoriile și minciunile aveau să iasă la suprafață.
Așa că făcuse ceva de neconceput.
Plecase.
Își lăsase geaca.
Telefonul.
Viața.
Pe noi.
— Ne-ai lăsat să credem că ai murit.
— La început credeam că mă întorc după câteva zile.
— Și după o săptămână?
Tăcere.
— După o lună?
Nimic.
— După primul Crăciun în care Mihai a pus o farfurie pentru tine la masă?
Gabriel începu să plângă.
Dar nu-mi mai era milă.
— După al doilea?
— Mi-a fost rușine.
— Rușinea nu este o explicație pentru trei ani.
Elena se ridică.
— Eu plec.
Gabriel întinse mâna spre ea.
— Elena…
Ea se feri.
— Nu mă atinge.
— Lasă-mă să-ți explic.
— Mi-ai spus că nu mai ai pe nimeni.
Se uită spre Mihai.
— Ai un copil.
Apoi spre mine.
— Ai o soție.
— Legal, situația…
— Nu-mi vorbi despre legalitate.
Își luă geanta și plecă.
Gabriel rămase privind după ea.
Pentru o secundă am văzut în ochii lui durerea pierderii.
Și m-a revoltat.
Pentru că noi trăiserăm cu aceeași durere trei ani.
Doar că el alesese să ne-o provoace.
