Nu am rezolvat nimic în aeroport.
Nici nu puteam.
Am sunat autoritățile și avocatul cu care lucrasem după dispariția lui.
Situația juridică trebuia clarificată oficial, inclusiv documentele întocmite după dispariție și implicațiile financiare ale faptului că Gabriel fusese în viață tot timpul.
Nu l-am lăsat pe Mihai singur cu el.
Gabriel mi-a cerut numărul de telefon.
I-am spus că îl avea deja.
Nu se schimbase de șase ani.
Asta l-a făcut să tacă.
În lunile următoare, adevărul a devenit și mai urât.
Unele dintre datoriile lui erau reale.
Altele fuseseră exagerate când încercase să-și justifice fuga.
Nu existase nicio amenințare care să-l oblige să dispară.
Nicio pierdere de memorie.
Nicio conspirație.
Nimeni nu-l ținuse departe.
Avusese alegeri.
Și, zi după zi, timp de aproape trei ani, alesese să nu se întoarcă.
Cu Mihai am început terapie.
Pentru că apariția tatălui său nu reparase trauma dispariției.
Într-un fel, o făcuse mai grea.
Când crezi că cineva a murit, poți încerca să înveți să trăiești cu pierderea.
Dar cum explici unui copil că tatăl lui fusese în viață și alesese să nu-l sune?
Gabriel a început să-i scrie scrisori.
La început, Mihai nu le deschidea.
Le țineam într-un sertar.
După câteva luni, a citit una.
Apoi încă una.
Nu l-am împins nici spre iertare, nici spre respingere.
Era relația lui cu tatăl lui.
Nu a mea.
Prima lor întâlnire adevărată a avut loc aproape opt luni după zbor.
Într-un parc.
Eu am stat la distanță.
Gabriel părea îmbătrânit.
Mihai, în schimb, părea mai mare decât cei zece ani ai lui.
Au vorbit aproape o oră.
În mașină, la întoarcere, l-am întrebat:
— Ești bine?
S-a uitat pe geam.
— Cred că da.
După câteva minute, a adăugat:
— Mamă?
— Da?
— Tata a spus că îi pare rău.
— Știu.
— Dar dacă îți pare rău nu înseamnă că se repară, nu?
Am strâns volanul.
— Nu. Uneori înseamnă doar că începi să înțelegi ce ai stricat.
Mihai dădu din cap.
