Bunicul Gheorghe se așeză încet pe salteaua mare și își puse o pătură peste picioare. Mama rămase lângă ușă, cu ochii roșii de plâns. Atunci am observat că bunicul respira greu. Nu mai era doar bătrânul liniștit pe care îl știam; părea mult mai slăbit decât cu o săptămână înainte. — Vino, Lili. Uită-te prin telescop. M-am apropiat cu grijă. Prin geam se vedea cerul senin de septembrie, iar deasupra dealurilor erau mii de stele. — Ce trebuie să văd? am întrebat. Bunicul zâmbi. — Mai avem puțin.
Mama își întoarse capul, încercând