Laura a rămas câteva secunde nemișcată, cu privirea lipită de copilul care se chinuia să respire. Îi auzea respirația sacadată mai tare decât orice gând din capul ei.
A scos telefonul din geantă fără să mai ceară voie.
— Unde e cea mai apropiată cameră de gardă? a întrebat scurt.
Ion a ridicat capul, confuz.
— La Spitalul Județean… dar e aglomerat… și n-am bani de taxi…
— Ai mașină?
— Nu.
Laura a întors capul spre Ana, care stătea speriată în ușă.
— Sună șoferul. Acum.
În mai puțin de zece minute, copilul era