Soacra râdea de mama mea: „Vai, o țărăncuță!”

Mama mea a intrat în casă cu pasul ei domol, ținând un buchet de flori de grădină legat cu o panglică simplă. Avea pe ea o rochie albastră, din bumbac, cusută chiar de mâna ei, și un zâmbet cald, din acela care te face să te simți mic, dar în siguranță.

Soacra a rămas nemișcată, cu ceașca de cafea suspendată în aer. Nu mai era nimic de spus. În fața mamei mele, toată eleganța ei de oraș părea o mască ieftină.

Mama s-a apropiat, i-a întins florile și i-a spus