cadoul fiului ei.
La aproape un an după petrecere, am trecut din întâmplare prin fața aceluiași restaurant.
Emilian era cu mine.
Se opri.
— Aici a fost ziua bunicii.
— Da.
— Mai ești supărată?
M-am gândit puțin.
— Nu ca atunci.
— Eu sunt.
Am zâmbit trist.
— Ai voie.
Apoi mă luă de mână.
— Dar să știi că nu mai cred că sunt o povară.
M-am oprit.
Dintre toate lucrurile pe care le pierdusem în anul acela, propoziția lui mi-a arătat ce câștigasem.
— N-ai fost niciodată.
În seara aniversării Terezei, ea îmi spusese:
„O