Poate îi va părea rău.
Poate a fost obligat.
Poate…
Dar zilele au trecut.
Apoi săptămânile.
Nimeni nu a venit.
Într-o dimineață, Ioana s-a așezat lângă mine.
— Domnule Aureliu, trebuie să vă spun ceva.
Avea în mână un dosar.
— Ce este?
— Casa dumneavoastră.
Am clipit.
— Care casă?
— Casa pe care ați avut-o împreună cu soția.
Atunci mi-am amintit.
Casa aceea mică, construită cu mâinile mele.
Locul unde crescuse Toma.
— Ce este cu ea?
Ioana a oftat.
— Fiul dumneavoastră a încercat să o vândă.
Am simțit un gol în stomac.
— Dar