crezut că încearcă să pună mâna pe casa ta.”
Expresia lui Susan s-a înăsprit.
„Ai crezut asta pentru că la casa mea te gândeai tu.”
El a tăcut.
„Cinci ani fără nicio vizită”, a continuat ea. „Apoi, când ați aflat că sunt bolnavă, dintr-odată toată lumea și-a amintit adresa mea.”
Laura a început să plângă.
„Îmi pare rău, bunico.”
Susan a arătat spre mine.
„Când n-am mai fost capabilă să mă descurc singură, Sam a traversat strada. Nu m-a întrebat ce am. M-a întrebat dacă am mâncat.”
S-a uitat la