noi ce iese.
Alta a pufnit:
— Pe vremea noastră, femeia stătea la casa ei. Da’ acum…
M-am făcut că nu aud. Dar în mașină, pe drum spre casă, mi-au dat lacrimile. Nu de la ele. De la gândul că poate au dreptate. Că poate stric ceva ce nu se mai lipește.
Cel mai greu mi-a fost cu Larisa.
Într-o joi am luat-o de la școală. A urcat în mașină cu ochii roșii și n-a scos o vorbă până acasă. Când am oprit în curte, a izbucnit în plâns.
— De ce