a trântit portbagajul.
— Ține-ți cartofii!
— Bine.
A urcat în mașină cu Nicu și au plecat fără niciun sac.
Marian nu a alergat după ei.
Asta a fost partea care m-a surprins cel mai mult.
În seara aceea am stat pe terasă.
Florile mele erau încă pline de culoare.
Marian s-a așezat lângă mine.
— De ce n-ai spus mai tare?
M-am uitat la el.
— Am spus.
A coborât privirea.
— Da.
Atât.
Nu aveam nevoie de un discurs.
În primăvara următoare n-a mai cumpărat trei saci de cartofi.
Am pus doar câteva