aceștia au făcut pentru mine, fă-o. Promite-mi că nu vei uita cât de mult poate însemna pentru cineva să se privească din nou în oglindă și să se recunoască.”
Anna murise câteva săptămâni mai târziu.
M-am așezat pe podea.
Înțelegeam promisiunea.
Dar asta nu explica ceva esențial.
De ce părul meu?
De ce fără acordul meu?
De ce douăzeci de ani de minciuni?
Telefonul meu a sunat.
Era Marta.
— Laura, am aflat de Daniel. Cum este?
— Stabil.
A urmat o pauză.
— Marta, am găsit fotografiile Annei.
Tăcere.
— Atunci cred