învățat să avem răbdare cu fricile ei și să nu le ascundem sub preș, așa cum făcuse familia în care am crescut eu.
Într-o seară, în timp ce desenam împreună la masa din bucătărie, ea mi-a spus:
— Mami, aici îmi place. Aici nu țipă nimeni.
Am privit desenul ei: o casă mică, trei oameni ținându-se de mână și un soare mare deasupra.
Atunci am înțeles că familia pe care o pierdusem nu era, de fapt, cea pe care trebuia să o salvez.
Cea pe care trebuia să o protejez era