mutată, cu aprobările necesare, pe malul lacului.
Elena păstră pe peretele principal fotografia tatălui ei din copilărie, făcută chiar în fața acelei case.
Sub fotografie puse într-o ramă bucata din testament pe care scria:
„Să nu vinzi niciodată.”
Într-o seară de iarnă, stătea pe prispa cabanei privind lacul înghețat.
Nea Petru îi aduse două căni cu ceai.
— Acum înțelegeți de ce tatăl dumneavoastră v-a lăsat lacul?
Elena zâmbi.
— Da.
Nu fusese copilul pe care tatăl îl considerase mai puțin capabil.
Fusese singurul copil în care avusese suficientă încredere încât să-i