Spălam pe jos în bucătăria în care lucram de 15 ani când am auzit-o pe iubita patronului vorbind la telefon în hol: „Mai trebuie să am răbdare câteva luni. După aia îl conving să trimită copilul la sora lui.”

care nu este al meu.

— Nu ți-am cerut să-i fii mamă.

— Ba asta îmi ceri dacă vrei să locuiesc aici.

— Nu. Îți cer să accepți că există.

— Și există peste tot, Radu! În fiecare cameră. În fiecare plan. În fiecare weekend.

Radu a privit-o lung.

— Andrei nu este ceva rămas de la Mirela.

Denisa a tăcut.

— Este fiul meu.

— Știu.

— Nu cred.

— Și ce vrei să fac?

— Nimic.

— Ce înseamnă nimic?

— Înseamnă că nu mai putem continua.

Pentru prima dată, Denisa a părut speriată.

— Mă dai afară pentru ce ți-a