șase luni înainte și se lăuda că vede doar strada.
Dar ușa avea sticlă lucioasă.
Când lumina din hol era aprinsă, suprafața ei reflecta întreaga scară. Iar aparatul înregistra automat imaginile și sunetele.
Daniel nu știa.
S-a apropiat, s-a aplecat lângă mine și și-a schimbat vocea. Din furios a devenit blând, exact cum făcea când voia să pară un soț îngrijorat în fața altora.
— La spital spui că purtai un coș cu haine. Ai alunecat. Atât.
— Și dacă mă întreabă de ce mă doare și gâtul?
A strâns buzele.
— Nu