unul lângă altul, fără grabă.
Pe raftul de lângă fereastră se afla agrafa argintie a bunicii. O prinsesem de o panglică subțire și o transformasem într-un mic semn de carte. Nu mai era doar amintirea unei femei care îmi lăsase o avere.
Era amintirea clipei în care, întinsă pe podea, am înțeles că încă puteam alege.
Am închis cartea.
Afară, zăpada acoperea treptele.
De data aceasta, le urcam singură.