Soțul meu m-a împins pe scări pentru moștenire, apoi mi-a cerut să mint la spital, dar avocatul lui a pălit

unul lângă altul, fără grabă.

Pe raftul de lângă fereastră se afla agrafa argintie a bunicii. O prinsesem de o panglică subțire și o transformasem într-un mic semn de carte. Nu mai era doar amintirea unei femei care îmi lăsase o avere.

Era amintirea clipei în care, întinsă pe podea, am înțeles că încă puteam alege.

Am închis cartea.

Afară, zăpada acoperea treptele.

De data aceasta, le urcam singură.