lui venit în vizită, că „norocul meu e că m-a luat el, că altfel măturam pe la piață”.
Viorica nu m-a întrebat nimic. M-a luat de braț și m-a dus la ea, la o cafea. Abia la a treia cafea, peste vreo două săptămâni, i-am spus de cutia de tablă. Mi-era rușine, parcă mărturiseam un păcat. Ea m-a ascultat, apoi a pus ceașca jos și mi-a zis o vorbă pe care o țin minte și azi:
— Marioaro, banii care stau în cutie dorm. Banii puși la bancă muncesc. Tu muncești