ce am stabilit că aveam nevoie de spațiu.
A doua zi au început mesajele.
Mai întâi furioase.
„M-ai făcut de râs.”
Apoi defensive.
„Nu s-a întâmplat ce crezi.”
După aceea:
„Eram stresat.”
Și, în cele din urmă:
„Putem repara asta. Gândește-te la Sofia.”
Ultimul m-a durut cel mai mult.
Pentru că eu mă gândeam la Sofia.
Tocmai de aceea nu voiam ca ea să crească într-o casă în care mama ei accepta umilința doar pentru a putea spune că părinții ei rămăseseră căsătoriți.
În săptămânile următoare am aflat adevărul.
Femeia