parte nici măcar nu era mâncarea.
A mai tăiat o bucățică. „Vezi? Porțiile. Așa arată disciplina.”
Mi-am coborât privirea spre farfurie, pentru că, dacă mă uitam la fața lui, ceva ireversibil avea să se întâmple.
După cină, am spălat vasele, apoi am dus-o pe Kelly la etaj și am hrănit-o în timp ce ea clipea spre mine cu acea expresie adormită, „beată” de lapte. Și abia atunci am început să plâng cu adevărat, pentru că este ceva extrem de dureros în a simți foame în timp ce hrănești pe altcineva.