milă, alții cu o jenă pe care atunci n-o înțelegeam.
Până când am dat de nea Ilie, fostul șef de echipă al lui Dorin, pensionat între timp, un om cu palmele ca scoarța de copac. L-am găsit în piață, la tarabă la ginerele lui. Când i-am spus despre rate, a pus jos lădița cu roșii și s-a albit la față. S-a uitat lung la mine, apoi în pământ, cum se uitaseră toți la înmormântare.
— Doamna Camelia… nu e treaba mea să spun. Dar dacă tot ai ajuns până aici… du-te