când îl cunosc. Doar că de data asta, pentru prima dată în trei ani, nu mai plângea de vină.
Mă gândesc des la ce a făcut omul ăsta. Trei ani de nopți nedormite, în tăcere, fără să-i ceară nimeni, fără să știe nimeni. Și încă nu știu cum să-i spun: datorie, vină sau omenie? Voi ce credeți? Și, sincer: în locul meu, ați fi acceptat banii mai departe sau ați fi refuzat, cum am făcut eu? Scrieți-mi în comentarii — chiar vreau să știu.
Această lucrare este inspirată din evenimente și