sacoșa cu mâncare de pe masă și a plecat. La prânz m-au sunat de pe șantier. Până seara, eram văduvă.
Un accident, mi-au spus. O defecțiune, o secundă, o viață. La înmormântare, colegii lui stăteau grămadă, într-o parte, cu căștile de protecție în mâini, ca niște copii prinși cu o vină. Niciunul nu putea să se uite la mine. Atunci am crezut că e durerea. Abia după trei ani aveam să înțeleg că era altceva.Nu rata nici povestea astaSoțul se oprea zilnic să vorbească pe stradă cu un pictor.