de câteva zile.
— Și dacă trăiește?
Tăcerea lui m-a făcut să-mi țin respirația.
— Atunci nu va ajunge până la poliție.
Mi-am acoperit gura cu ambele mâini. În clipa aceea, nu mai era nicio îndoială. Accidentul nu fusese un accident. Iar bărbatul cu care împărțisem doisprezece ani nu doar că îmi dorise moartea, ci era pregătit să termine treaba.
Am așteptat până când s-au întors în sufragerie, apoi am ieșit prin fereastra mică a magaziei și am alergat spre casa de oaspeți din spatele grădinii. La ora douăzeci și trei, am