Mărgelele de lemn s-au lovit ușor una de alta, făcând același sunet mic pe care îl auzisem în noaptea accidentului, când Lupita mă trăgea afară din camionetă.
Atunci am înțeles că unele sunete nu ne urmăresc ca să ne sperie.
Unele ne amintesc că am scăpat.
Am privit desenul Marei prin fereastră și am zâmbit.
În casa mea nu mai era nimeni care să aștepte moartea mea.
Doar liniște.
Și viața mea, în sfârșit, îmi aparținea.