a întors spatele și s-a îndepărtat încet, ca un om care nu mai are unde să se ducă.
Am rămas acolo, privind cum dispare printre oameni. Nu mai simțeam furie, nici tristețe. Doar o pace ciudată, ca și cum povara aceea grea de ani de zile se ridicase de pe umerii mei.
Când am ajuns acasă, copiii — acum adolescenți — m-au întrebat de ce zâmbesc. Le-am spus doar atât:
— Uneori, viața îți arată că dreptatea vine în timp.
Am deschis frigiderul și, deși nu era plin, am simțit că am tot