se mișcau singure, fără o clipă de ezitare, pentru că asta fac de nouăsprezece ani.
Laurențiu se holba la mine. L-am simțit cum se apropie. Cum deschide gura.
— Carina… eu nu știam că lucrezi… eu…
— Aici sunt doar medic, l-am întrerupt, fără să-mi ridic ochii de la copil.
A rămas cu gura deschisă. Apoi a tăcut și s-a tras înapoi, lângă perete. A înțeles. Nu era loc, în noaptea aia, pentru nimic din ce fusese între noi. Era loc doar pentru copilul lui.
Fata plângea într-un colț, ținându-se cu ambele