ani, Laurențiu și-a făcut valiza într-o după-amiază de octombrie, cât timp eu spălam vasele. A pus-o lângă ușă, s-a oprit în prag și mi-a zis, fără să mă privească în ochi: „Meriți pe cineva care să te vadă.” Apoi a plecat. Aveam doi copii de crescut, o casă cu rate și o inimă spartă în mijlocul bucătăriei, cu mâinile pline de spumă.
Am aflat mai târziu de la o vecină că se cuplase cu o fată de 27 de ani, cu douăzeci mai tânără decât el. La început am crezut