să-mi țin lacrimile.
Sala întreagă a izbucnit din nou în aplauze.
Sofia m-a îmbrățișat prima.
Maria imediat după ea.
Iar pentru câteva secunde am rămas acolo, ținându-mi fiicele în brațe.
Cele două fetițe pe care cineva le considerase cândva o povară.
Cele două tinere extraordinare care deveniseră tot sensul vieții mele.
Când am ridicat privirea, Alina cobora deja de pe scenă.
Singură.
Fără discurs.
Fără surpriză.
Fără familia pe care își imaginase că o va recupera într-o singură seară.
Iar noi am rămas acolo, în lumina reflectoarelor, nu ca o