cu mai mult timp decât știa cineva.”
Ochii lui Miguel strălucesc.
„Și tatăl meu?”
Inspiri încet.
„Cred că a rănit oameni și nu a învățat niciodată să fie sincer în privința asta.”
Miguel dă din cap.
Răspunsul acela pare să-i ofere ceva. Nu tocmai alinare. Poate permisiunea. Permisiunea de a iubi și urî morții fără a alege pe vreunul.
El ia fotografia înapoi.
„Pot să păstrez asta?”
“Da.”
El zâmbește.
E mic, dar real.
Trec doi ani.
Miguel crește repede. Vocea lui se adâncește. Se înscrie la FFA, învață să