Sacrificiul tăcut al Cristinei

3-a: Iertarea și deznodământul

Lacrimile îmi picurau pe foaie. Rușinea pe care am simțit-o în acel moment a fost paralizantă: în timp ce eu o bănuiam de trădare și întârziam la muncă ca să fug de realitate, ea își folosea ultimele puteri pentru a-mi asigura mie un viitor.

M-am așezat lângă ea pe pat, i-am luat mâna subțire și rece și am strâns-o la piept. S-a trezit încet și, văzând dosarul pe noptieră, a înțeles imediat.

— N-ai mai avut răbdare, a șoptit ea cu un zâmbet blând.

— Iartă-mă, Cristina… iartă-mă