„RIDICĂ-TE ODATĂ, NU TE MAI PREFACE…!”

grătar” au dispărut.

Dar eu am rămas.

După trei luni, mergeam sprijinită în cadru. După șase, mergeam singură, încet, dar sigur.

Într-o dimineață, am ieșit din blocul părinților mei, unde mă mutasem temporar, și am simțit soarele pe față. Am făcut câțiva pași fără teamă.

Și atunci am înțeles.

Nu căzusem doar pe gresia udă din garaj.

Căzusem ani întregi, puțin câte puțin, în tăceri, în umilințe, în „nu face așa”, „nu e bine”, „taci”.

Căderea aceea mi-a rupt spatele.

Dar mi-a salvat viața.

Un an mai târziu, de ziua