”PROPRIUL EI TATĂ A ABA NDONAT-O ÎN DEȘERT PENTRU CĂ S-A NĂSCUT FATĂ”

zilnic lângă gardul casei.

Stătea acolo ore întregi.

Ca și cum verifica dacă Ana e bine.

Iar când fetița a început să meargă, primul loc unde mergea era lângă el.

Toți din sat erau uimiți.

Animalul care nu lăsa pe nimeni să-l atingă o lăsa pe Ana să-l mângâie, să-i tragă de coamă și chiar să adoarmă rezemată de el.

— Calul ăsta o păzește ca pe propriul lui mânz, spuneau oamenii.

Anii au trecut repede.

Ana a crescut frumoasă și puternică.

Avea ochii mari și hotărâți.

Și o inimă bună.