pe căpșorul copilului, învelit în două rânduri de scutece și în puloverul meu.
Mi-aș fi dorit să intru în pământ. Nu de frig. De rușine. Rușinea că un om străin mă vede așa, ghemuită pe casa scării unui bloc din Ploiești, la 27 de ani, cu un nou-născut la piept și cu tot ce mai aveam pe lume strâns într-o sacoșă.
— N-am unde să mă duc, am șoptit. Doar noaptea asta. Vă rog. Plec în zori.
Bărbatul n-a zis nimic o vreme. A stins lanterna. Se auzea doar respirația lui