Patronul la care făceam curat de 12 ani mi-a pus în palmă un plic cu 8.000 de lei și mi-a spus: „Până luni vreau să-i cheltuiești pe toți. Nu mă interesează pe ce.”

Am început să plâng.

„Nu pot.”

„Poți.”

„De ce eu?”

„Pentru că doisprezece ani ai avut cheia casei mele și niciodată n-a lipsit nimic.”

„Pentru asta m-ați plătit.”

„Te-am plătit să muncești. Nu te-am plătit să fii om cinstit.”

Am șters repede lacrimile.

„Și plicurile?”

Aurel a zâmbit.

„Plicurile m-au ajutat să nu mai confund rudele cu oamenii în care pot avea încredere.”

Am semnat doar că luasem la cunoștință ce era nevoie să știu. Restul a rămas între Aurel și notar.

Nu s-a schimbat viața mea în ziua aceea.