Am început să plâng.
„Nu pot.”
„Poți.”
„De ce eu?”
„Pentru că doisprezece ani ai avut cheia casei mele și niciodată n-a lipsit nimic.”
„Pentru asta m-ați plătit.”
„Te-am plătit să muncești. Nu te-am plătit să fii om cinstit.”
Am șters repede lacrimile.
„Și plicurile?”
Aurel a zâmbit.
„Plicurile m-au ajutat să nu mai confund rudele cu oamenii în care pot avea încredere.”
Am semnat doar că luasem la cunoștință ce era nevoie să știu. Restul a rămas între Aurel și notar.
Nu s-a schimbat viața mea în ziua aceea.