podea.
Apoi la mine.
„Și de doisprezece ani nu te ascult.”
„Se vede.”
A început să râdă.
Am râs și eu.
Pe masă era încă plicul vechi în care îmi dăduse cei 8.000 de lei. Îl păstrase.
Dar dintre toate lucrurile pe care le-am înțeles atunci, unul a rămas cel mai important:
Aurel nu căutase omul care știa să cheltuiască cel mai frumos banii altuia.
Căutase omul în fața căruia nu trebuia să-și păzească banii lui.