se apropie și el.
— Ce ai simțit?
— Respirație. Foarte slabă. Dar am simțit-o.
Bogdan se uită la fetiță.
Nu vedea nicio mișcare.
— Cheamă pe cineva! spuse Oksana.
Fratele ei ieși imediat pe coridor.
Oksana își lipi din nou obrazul de gura Solomiei.
Așteptă.
Nimic.
Încă o secundă.
Apoi încă una.
Și deodată…
Un firicel aproape imperceptibil de aer îi atinse pielea.
Oksana izbucni în plâns.
— Respiră! Bogdan, copilul nostru respiră!
În câteva clipe, în încăpere intrară un angajat al spitalului și o asistentă.
— Doamnă, trebuie să vă liniștiți…
— Puneți mâna