copil. Dar pentru mine, e mai prețios decât orice aur.”
Maria zâmbi printre lacrimi, iar biserica, odată plină de râsete, acum era plină de tăcere și emoție.
După ceremonie, nimeni nu mai râdea. Oamenii se apropiau, unii cerându-și iertare, alții oferindu-le flori sau îmbrățișări. Loredana plângea. „Maria”, spuse ea, „n-am știut… îmi pare rău.”
Maria îi răspunse blând: „Dragostea nu are nevoie de aprobarea nimănui. Doar de doi oameni care cred unul în celălalt.”
Când au ieșit din biserică, soarele strălucea puternic. Daniel o ținea de mână,