O bătrână m-a oprit pe peron și m-a întrebat, cu vocea tremurândă, dacă ăsta e trenul de Cluj. Avea două plase grele și basmaua legată strâns. Peste o oră aveam să aflu că nu-și anunțase fiul că vine — și de ce…

plec. Mi-au mulțumit amândoi, Costel mi-a strâns mâna lung, iar Veta m-a apucat iar de mânecă, cum făcuse dimineață pe peron, și mi-a spus vorbe simple, de binecuvântare, cum spun bătrânii de la țară — să am parte de bine, să-mi trăiască părinții, să nu duc lipsă.

— Și tu ai mamă? m-a întrebat în ușă.

— Am, i-am zis.

— Sun-o. Chiar dacă n-ai ce să-i spui. Sun-o doar așa.

Am ajuns la ședința mea cu trei ore întârziere și, sincer, nu-mi mai amintesc nimic din ea. Îmi amintesc doar că, seara, în