poză cu o fetiță blondă. Veta s-a dus direct la ea, a atins-o cu degetul.
— Asta e nepoata mea? Vai, ce s-a făcut mare.
Am înțeles că e momentul să plec. Mi-au mulțumit amândoi, Costel mi-a strâns mâna lung, iar Veta m-a apucat iar de mânecă, cum făcuse dimineață pe peron, și mi-a spus vorbe simple, de binecuvântare, cum spun bătrânii de la țară — să am parte de bine, să-mi trăiască părinții, să nu duc lipsă.
— Și tu ai mamă? m-a întrebat în ușă.
— Am, i-am zis.
— Sun-o. Chiar dacă