O bătrână m-a oprit pe peron și m-a întrebat, cu vocea tremurândă, dacă ăsta e trenul de Cluj. Avea două plase grele și basmaua legată strâns. Peste o oră aveam să aflu că nu-și anunțase fiul că vine — și de ce…

dată. Într-un târziu, când eram gata să închid, s-a auzit o voce de bărbat, obosită, prudentă, de om care nu vrea să răspundă la numere necunoscute.

— Alo?

— Bună ziua, sunteți Costel? am zis. Sunt un om de pe tren. E mama dumneavoastră lângă mine.

Am auzit tăcere. Apoi un fel de oftat, ca și cum cineva s-ar fi așezat pe un scaun.

— Mama? Cum… unde e mama?

I-am dat adresa. Am auzit cum se agită, cum caută cheile, cum trântește o ușă. Veta stătea lângă mine și mă privea cum