era liniștit. Prea liniștit.
Au mers încet până la ușă. Ana s-a oprit.
„De aici…” a spus ea, aproape fără glas.
Gheorghe a întins mâna și a atins clanța. Pentru o clipă, a ezitat. Nu din frică. Din durere.
Apoi a apăsat.
Ușa nu era încuiată.
S-a deschis ușor.
Vocea ei s-a auzit prima.
„Încă puțin și totul e al nostru…”
Un râs de bărbat i-a răspuns.
„Bătrânul nici nu știe ce-l lovește.”
Gheorghe a pășit înăuntru.
„Ba știe.”
Tăcerea a căzut ca un trăsnet.
Soția lui a scos un