rău. Foarte rău.
Atunci am știut.
Nu era paranoia.
Nu era imaginație.
Era intenție.
Seara, când Marius s-a întors acasă, eu stăteam calmă la masă, cu o altă rochie pe mine. Una veche. Simplă.
— Unde e rochia? a întrebat, prea repede.
— N-am mai simțit-o potrivită, am spus. — Am ales alta.
A zâmbit forțat.
— Ți-am spus că trebuie s-o porți pe aia.
— Știu, am răspuns. — Și tatăl meu mi-a spus ceva.
A încremenit.
Doar o fracțiune de secundă. Dar am văzut.
— Care tată? a întrebat.
— Cel mort, am spus calm. — Și