Mi-am sărutat soția pe fruntea rece, înăuntrul sicriului ei… iar când i-am deschis pumnul încleștat, am găsit un nasture bleumarin smuls cu forță. L-am recunoscut imediat. Îi aparținea jachetei fratelui meu, Rodrigo. Mama a pălit și a șoptit,

de parcă cineva ar fi pregătit o scenă perfectă de doliu. Aerul mirosea a ceară topită, flori moarte și minciuni.

Mama mea, Teresa Armenta, stătea lângă șemineu într-o rochie neagră impecabilă. Părul îi era prins cu grijă, iar buzele îi erau vopsite într-un roșu mult prea strălucitor pentru o femeie îndoliată. Nu plângea. Nu se prefacea nici măcar.

«Unde este Camila?» am întrebat eu, deși sicriul îmi răspunsese deja în cel mai crud mod.

Teresa și-a înclinat ușor capul.

«Acolo, fiule. Fii puternic.»

Buchetul mi-a alunecat printre degete. Crinii albi