de parcă cineva ar fi pregătit o scenă perfectă de doliu. Aerul mirosea a ceară topită, flori moarte și minciuni.
Mama mea, Teresa Armenta, stătea lângă șemineu într-o rochie neagră impecabilă. Părul îi era prins cu grijă, iar buzele îi erau vopsite într-un roșu mult prea strălucitor pentru o femeie îndoliată. Nu plângea. Nu se prefacea nici măcar.
«Unde este Camila?» am întrebat eu, deși sicriul îmi răspunsese deja în cel mai crud mod.
Teresa și-a înclinat ușor capul.
«Acolo, fiule. Fii puternic.»
Buchetul mi-a alunecat printre degete. Crinii albi